CAPITOLUL 7

PĂCATUL ESTE IGNORANŢA

"Ce este păcatul?' l-a întrebat într-o zi un discipol pe Yogananda.

"Păcatul este greşeală; se naşte din ignoranţă", a răspuns Maestrul.

"Ce este ignoranţa, ce este greşeala?"

"Ignoranţa este o lipsă a trezirii fiinţei faţă de realităţiile spiritului şi înlocuirea acestor realităţi cu un vis iluzoriu. Greşeala se bazează întotdeauna pe o proastă înţelegere."

"Păcatul nu este de fapt o nesupunere faţă de comandamentele divine?"

"Bineînţeles", a răspuns Yogananda,"dar puneţi următoarea întrebare. De ce Dumnezeu a dat aceste comandamente umanităţii. El nu a făcut acest lucru în mod arbitrar şi cu siguranţă nu a făcut acest lucru pentru ca să ne împiedice să fim fericiţi. Ci mai degrabă pentru ca să ne avertizeze că anumite genuri de comportament riscă să determine ca iluzia să stăpânească mintea noastră şi să ne îndepărtăm astfel de adevărata fericire. Dacă considerăm păcatul ca o nerespecatare a comandamentelor date de Dumnezeu, ne putem imagina ca răspuns supărarea lui Dumnezeu şi judecata severă pe care o vom suporta. Dar trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne aparţine, că suntem copiii săi, de ce să ne judece, de ce să ne pedepsească? De fapt, noi înşine suntem cei care ne judecăm în momentul în care ştim că am făcut un lucru reprobabil.

Dacă, din contră, asimilăm păcatul ca fiind o greşeală, vom înţelege că greşelile noastre pot fi corijate. Făcând aluzie la gurul său, Paramahansa Yogananda a continuat:"în timp ce scriam “Autobiografia unui yoghin “ Sri Yukteswar adeseori îmi spunea:'Uită trecutul. Vieţile trecute ale oamenilor sunt pline de nenumărate greşeli. Conduita omului este perfectă doar din momentul în care atinge comuniunea cu Divinul.

Toate momentele viitorului vor fi ameliorate prin intermediul efortului spiritual pe care-l faci în prezent. Adeseori le aduc aminte celor din jurul meu această zicală: Un sfânt este un păcătos care n-a abandonat niciodată lupta.

Într-o zi Yogananda vorbindu-ne despre Yama şi Niyama ne-a spus:"De ce este o crimă un păcat? Pentru că acest sufulu al vieţii care este noi este acelaşi cu cel care există în toate creaturile.

A refuza dreptul la viaţă unei fiinţe înseamnă a nega realitatea acestei vieţi universale a cărei expresie suntem şi noi. Din punct de vedere spiritual, de fapt, crima este o sinucidere.

De ce este furtul un păcat? Ceea ce luăm de la alţii de fapt furăm şi de la propria noastră persoană pentru că Sinele celorlalte persoane este şi propriul nostru Sine. Un hoţ sfârşeşte întotdeauna prin a însărăci. A plasa dorinţele egoiste deasupra realizării Sinelui Suprem, este asemeni a ne tăia legătura cu unica sursă a vieţii. Luând de la ceilalţi pentru a avea câştiguri egoiste, fiinţa îşi îngustează propria identitate în loc să şi-o expansioneze. Pe de altă parte consacrând celorlalţi acţiunile noastre ne dezvoltăm această identificare.

De ce este un păcat să minţim? Pentru că minciunile ne separă de adevărata realitate, de Adevărul Ultim, care este singurul, precum spune Isus, ce ne va conduce la eliberare. Minţind ne izolăm de ajutorul generos şi plin de iubire oferit de Univers celor care trăiesc în armonie cu realităţile sale.

Mincinosul distruge fundamentul a tot ceea ce el doreşte să realizeze în această lume. El sfârşeşte prin a înţelege că întregul edificiu a fost construit din nisip. Invers, cuvintele simple ale unui om sincer se răsfrâng asupra întregului Univers.

De ce este luxul o crimă? Pentru că el reprezintă o dragoste contrafăcută. Luxul antrenează fiinţa într-o direcţie opusă împlinirii interioare realizată de o iubire adevărată. Adevărata dragoste este abandonul total al fiinţei în oceanul iubirii universale, este totala lipsă a egoismului. Căutând propria plăcere în detrimentul celorlalţi, fiinţa senzuală pierde din forţa sa vitală interioară. Ea se separă de adevărata bucurie şi chiar poate ajunge să absolutizeze percepţiile sale senzoriale, dar singurul efect obiectiv care se va putea observa va fi starea de totală dizarmonie, atât interioară cât şi exterioară. Pentru că dizarmonia este calea autoafirmării. Persoanele care urmăresc doar propria fericire egoistă îşi distrug echilibrul fiinţei lor. Ele devin din ce în ce mai obosite, mai nervoase, îmbătrânesc prematur şi toate acestea se întâmplă pentru că ele se pun în contradicţie cu natura lor interioară, cu firea lor. Oricare păcat este tocmai o negare a fiinţei noastre profunde, a acestei vieţi infinite care este singura realitate ce stă la rădăcina vieţii.

Un bărbat ce se plimba într-o regiune în care se găseau diamante a descoperit un loc unde se găseau mici bucăţi de sticlă strălucind în soare.

"Diamante!", a strigat cu entuziasm.

S-a aplecat să ridice unul dar a descoperit că era doar o bucată de sticlă spartă. În dorinţa sa de a descoperi diamante a verificat fiecare bucăţică, tăindu-se la degete, dar fiecare bucată s-a dovedit a fi doar sticlă.

Aceasta este calea păcatului, este acea strălucire falsă care atrage, dar care în momentul în care o experimentăm descoperim că nu ne face cu adevărat fericiţi.

Această experienţă poate să-l facă să sufere pe cel care o trăieşte. Întotdeauna această experienţă va conduce la dezamăgiri.

Plăcerile simţurilor pot să sfârşească numai în monotonie, dezgust, angoasă, saţietate. De ce? Pentru că identificându-vă cu simţurile voastre nu puteţi descoperi adevăratul vostru Sine.

Este uşor să păcătuieşti. Efectele păcatului nu pot fi cu uşurinţă anulate. După ce am curăţat usturoi mâinile întotdeauna miroase. Trebuie să treacă mult timp pentru ca să reuşim să scăpăm de acel miros. Dar important este că acel miros poate fi eliminat.

La fel poate fi eliminat şi păcatul cu ajutorul meditaţiei, rugăciunii, sau unei gândiri şi acţiuni corecte şi prin graţia lui Dumnezeu. De acest lucru să nu vă îndoiţi niciodată. Toate păcatele trebuiesc spălate până într-un final.

Dar de ce să facem lucruri care într-un final, cu mult efort din partea noastră, va trebui să le desfacem.

Când dorinţa ne tulbură mintea întotdeauna este important să ne amintim acest mare adevăr:"Când neinundă starea de beatitudine, orice suferinţă dispare."

Nu te identifica niciodată cu greşelile pe care le comiţi. Tu eşti copilul lui Dumnezeu. Întotdeauna raportează-te la relaţia ta eternă cu EL.

Cel mai mare păcat pe care o fiinţă poate să-l facă este să se considere un păcătos. Pentru că doar gândind aşa deschizi uşa şi inviţi păcatul să intre în mintea ta.

Să te defineşti în termenii limitării umane înseamnă să desacralizezi imaginea Divinului din fiinţa ta.

Nu te preocupa de defectele pe care le ai. Reaminteşte-ţi din contră de bunele tale acţiuni şi de binele care există în întreaga lume. Convinge-te de perfecţinea ce există în tine. Aceasta te va incita să-ţi reaminteşti de natura ta eternă de copil al Divinului.

O cameră poate rămâne în întuneric timp de mii de ani dar atunci când aducem lumină întunericul dispare. La fel se întămplă şi cu păcatul. Nu poţi să elimini păcatul din mintea unei fiinţe, la fel cum nu poţi să elimini întunericul dintr-o cameră cu ajutorul unui băţ. Şi concentrându-vă asupra iluziei nu faci decât să amplifici forţă sa asupra minţii tale.

Cu ajutorul meditaţiei profundă şi devoţiunii, întunericul va dispare, ca şi cum niciodată nu ar fi existat.

"Suntem cu toţii nişte păcătoşi." Adeseori mă întreb dacă nu este o mândrie pentru cei care afirma aceasta.

Există o distincţie între creştinism şi ceea ce numesc eu bigotism.

Creştinismul este învăţătura autentică a lui Isus. Bigotismul este ceea ce a rezultat din învăţăturile lui Isus după ce au fost interpretate de aşa-zişi creştini. Isus Christos a fost crucificat o dată, dar învăţăturile sale au fost crucificate de milioane de ori de diferite fiinţe, care se consideră buni creştini.

De ce să te consideri un păcătos? Din când în când poţi să gândeşti acest lucru, ca o dovadă de umilinţă, cu condiţia ca întreaga ta atenţie să fie focalizată asupra măreţiei lui Dumnezeu şi nu asupra micimii tale în comparaţie cu El. De ce să ne focalizăm atenţia numai asupra limitărilor noastre.

Dacă doreşti să găseşti un obiect de valoare îngropat în pământ, nu trebuie să te gândeşti la acel obiect în momentul în care sapi? Dacă îţi vei concentra mintea numai asupra pământului, vei putea să pierzi din vedere obiectul pe care îl cauţi şi în final să abandonezi întreaga căutare.

Nu contabilizaţi niciodată greşelile voastre. Urmăriţi să vedeţi dacă dragostea voastră pentru Dumnezeu este profund sinceră, pentru că pe Dumnezeu nu-l deranjează imperfecţiunea voastră, greşelile voastre; pe Dumnezeu îl deranjează indiferenţa.

Dacă acoperim un obiect aurit cu un voal negru, vom spune că este negru? Bineînţeles că nu. Vom ştii întotdeauna că în spatele acelui voal obiectul este aurit.

Tot aşa, atunci când vom îndepărta vălurile ignoranţei care acoperă Spiritul, vom descoperi frumuseţea neschimbătoare a naturii noastre divine.

O dată am asistat la o slujbă celebrată de o femeie evanghelistă foarte cunoscută. În mijlocul slujbei ea a început să spună: "Sunteţi cu toţii nişte păcătoşi. Îngenunchiaţi!" M-am uitat în jurul meu; în acea adunare eram singurul care am rămas în picioare. Nu puteam accepta ca ea să afirme că sunt un păcătos.

Dăruieşte-i lui Dumnezeu tot ceea ce faci, tot ceea ce gândeşti, şi bun şi rău. Spunând aceasta nu mă refer ca tu să faci în mod deliberat lucruri rele. Dar când le faci din inconştienţă, pentru că încă anumite obiceiuri sunt prea puternice, spune-i minţii tale că Dumnezeu este cel care acţionează prin tine.

El este cel care visează propria ta existenţă. Te-ai lăsat hipnotizat de gândul slăbiciunii tale. Dacă îl vei face pe Dumnezeu responsabil de ea aceasta te va ajuta să elimini aceste gânduri şi forţa pe care o au ele asupra fiinţei tale. Vei descoperi atunci că este mult mai uşor să recunoşti în tine însuţi imaginea perfectă a lui Dumnezeu.

Nu-ţi fie niciodată teamă de Dumnezeu. Spune-i toate lucrurile pe care le-ai făcut greşit. Reaminteşte-I că eşti copilul Lui.

Aceasta te va ajuta mult mai mult decât să te lamentezi spunând:"Dumnezeu, sunt un păcătos, sunt un păcătos." Eşti creat după imaginea Sa. Roagă-te asfel:"Dumnezeu, am greşit. Dacă vrei să mă pedepseşti, fă-o, dar atunci când voi ajunge să te cunosc nu voi mai fi tentat." Vorbeşte-i simplu. Nu noi am cerut să fim creaţi; nu noi am cerut să cunoaştem tentaţia.

Un înţelept din India obişnuia să se roage astfel: "Dumnezeule, nu eu am dorit ca Tu să mă creezi, dar odată ce Tu ai făcut aceasta, acum este de datoria Ta să mă ajuţi să mă eliberez." Vorbeşte-i cu multă dragoste. Atunci, indiferent de greşelile tale, El te va ajuta să-ţi elimini imperfecţiunile şi te va conduce înapoi în Casa Divină, unde de fapt este locul tău.

Simplul fapt de a gândi că nu suntem liberi este suficient pentru a ne împiedica să conştientizăm că în esenţă suntem de-a pururi liberi. Dacă nu putem să eliminăm această idee nu vom reuşi niciodată să intrăm în samadhi. Samadhi nu este ceva ce trebuie să obţinem; este ceva ce deja avem. Întru eternitate existăm în comuniune cu Dumnezeu şi doar pentru o scurtă perioadă de timp suntem răpiţi de iluzie, după care suntem din nou liber în El.

"Maestre", l-a întrebat într-o zi un discipol pe Yogananda.

"Dacă eu aş pretinde că sunt liber aceasta nu ar fi suficient ca să devin liber nu-i aşa?" "Ba da", şi Maestru a adăugat cu un surâs,"dar tu ţi-ai răspuns singur la întrebare. Tu ai spus “aceasta nu ar fi suficient ca să mă facă să fiu liber.”"

Deşi era o persoană plină de compasiune pentru toate fiinţele, Paramahansa Yogananda era foarte ferm, chiar sever în ceea ce priveşte problema păcatului, atunci când circumstanţele o cereau.

O tânără femeie din Chicago s-a îmbolnăvit de sifilis* de la iubitul ei. Pentru a se răzbuna pe el şi pe toţi bărbaţii, ea s-a gândit să-i infecteze pe toţi cei cu care va face cunoştinţă.

Obţinând o întrevedere cu Maestru, ea i-a surâs într-un mod provocator şi i-a spus:"Sunteţi o persoană foarte simpatică." "Păcat şi boală!" i-a spus Maestru tăios. Femeia a bufnit în plâns după care şi-a confesat întreaga ei poveste.

După ce i-a promis să nu mai greşească ,Maestru a ajutat-o să se vindece şi-a trimis-o acasă.

"Îmi pare rău pentru cei care sunt bolnavi," a spus Maestru.

"De ce să nu am aceiaşi stare de compasiune şi pentru cei care sunt în păcat; ei sunt “bolnavi” spiritual."

Ignoranţa spirituală este cel mai mare păcat. Ea face ca toate celălalte păcate să devină posibile.

Într-o zi o femeie a venit la mine şi a început să strige:"Trebuie să te salvezi prin sânge." "Dă-mi câţiva mililitri de sânge", i-am spus eu.

Ea a fost uluită de răspunsul meu. Ce ştiu fiinţele fanatice despre adevărurile spirituale. Ele folosesc minunate cuvinte doar ca sloganuri şi vorbesc despre sângele lui Isus, continuând însă să trăiască în păcat. Si ele îşi imaginează că dacă îi acuză pe cei din jurul lor că sunt nişte păcătoşi vor reuşi să transceandă păcatul.

Dacă doresc cu adevărat ca Isus Christos să-i salveze trebuie să aspire să intre în comuniune cu el descoperind tăcerea interioară. Trebuie să înveţe să-L "primească" precum spune Biblia în sufletele lor. Numai atunci vor fi capabili să devină Fiii lui Dumnezeu.*

Am asistat într-o zi la predica unui "mare" preot şi nu o să uit niciodată modul teatral în care articula cuvintele, "cu suflet", şi felul în care cerea auditoriului să accepte "Puuuuurul Duh Sfânt". Aceste cuvinte erau pronunţate cu o absurdă emfază dramatică.

Astfel de persoane nu sunt inspirate de Duhul Sfânt, ci de un nesfânt teatralism.

"Este bine să ne confesăm?", l-a întrebat într-o zi pe Yogananda un creştin ortodox.

"Aceasta ne ajută în măsura în care ne recunoaştem propriile greşeli. Însă, doar sinceritatea faţă de noi înşine nu este suficientă pentru a îndepărta consecinţele greşelilor noastre. Dar dacă simţi cu adevărat nevoia să te confesezi, confesează-te unui bărbat sau unei femei înţelepte. Numai o astfel de persoană poate să te ajute. Altfel, poţi să primeşti un sfat greşit.

La fel cum Isus spunea:"Dacă un orb conduce un alt orb amândoi vor cădea în groapă."* A te confesa unui sfânt este minunat. Dar nu te confesa unei persoane care nu este trezită spiritual. Cu Dumnezeu fii întotdeauna sincer şi deschis. De El nu trebuie să ascunzi nimic." "Dar nu sunt preoţii abilitaţi să ne ierte greşelile?" a continuat vizitatorul creştin.

"A absolvi de greşeli pe altcineva înseamnă a-l scuti de consecinţele păcatelor* sale.

Întreabă-te dacă ei sunt cu adevărat capabili să-ţi ierte păcatele, de exemplu păcatul de a mânca prea mult. Pot să te ajute ca aceasta să nu-ţi mai dea dureri de stomac?"

Nu trebuie să te preocupi de păcatele tale. Trebuie să-ţi focalizezi întreaga fiinţă pntru a-L chema pe Dumnezeu spre tine cu toată dragostea. Nu ascunde nimic de El. El îţi cunoaşte oricum toate greşelile, chiar mai bine decât le cunoşti tu. Fii total deschis faţă de El.

S-ar putea să ţi se pară mai uşor să te rogi la Dumnezeu privindu-L sub aspectul de Mamă Divină, pentru că acest aspect împlică o iertare absolută.

Roagă-te astfel:"Divină Mamă, bun sau rău, sunt copilul tău.

Tu trebuie să mă eliberezi." Chiar şi femeile mame îşi iubesc copiii obraznici la fel de mult ca pe cei buni şi ascultători. Uneori îi iubesc chiar mai mult pentru că nevoia lor de dragoste este mult mai mare.

Nu-ţi fie teamă de Mama ta Divină. Cheam-o astfel din întreaga inimă:"O Mamă Divină, primeşte-mă în braţele tale şi nu mă abandona în întunericul ignoranţei!"*

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult ca pe Isus, Krishna sau alţi mari sfinţi şi maeştrii spirituali. Tu eşti o picătură din Marele Ocean al Spiritului, iar oceanul este format în mod egal din toate picăturile sale.

Şi tu eşti o parte din Dumnezeu. Acest statut ţi-a fost conferit de Dumnezeu însuşi. Tu aparţii Lui.

Fii în permanenţă conştient de ideea perfecţiunii tale în Dumnezeu. Aurul rămâne aur chiar dacă este îngropat în pământ de-a lungul anilor.

Dumnezeu doreşte să ne elibereze din teribila tornadă a vieţii. Este unica sa dorinţă în ceea ce ne priveşte. Pentru că El ne iubeşte pe toţi şi nu doreşte ca noi să suferim. El este "personal" interesat de eliberarea noastră, fiind plin de compasiune.

Un bărbat urma să moară în curând de diabet. Doctorii nu-i mai dăduseră decât trei luni de viaţă. El şi-a spus:"Dacă nu mi-au mai rămas decât trei luni de viaţă îmi voi petrece aceste trei luni în căutarea lui Dumnezeu." Din clipa aceea, a început să mediteze zilnic din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai serios. Se ruga în tot acest timp astfel:"Dumnezeu, intră te rog în acest templu distrus." La capătul celor trei luni mai trăia încă. A trecut un an şi el a continuat să se roage cu intensitate. Ajunsese să mediteze 18 ore pe zi.

Într-o zi, când trecuseră deja trei ani, o mare lumină i-a umplut întreaga fiinţă. A fost copleşit de o stare de extaz.

Revenind din această stare divină, a realizat că s-a vindecat complet.

"Doamne", a spus el "dar eu nu te-am rugat să mă vindeci. Tot ce te-am rugat a fost ca tu să vii în fiinţa mea." Atunci a auzit vocea lui Dumnezeu răspunzându-i:"Acolo unde străluceşte lumina mea tenebrele nu mai pot exista." După aceea, acest om sfânt a scris cu degetele sale pe nisip:"în această zi, Dumnezeu mi-a vizitat templul distrus şi l-a reconstituit."

Mergi la capitolul următor

Mergi la index